Un lucru pe care l-am observat plimbându-mă prin parcurile şi ogrăzile din Chişinău este că toţi mănâncă seminţe de floarea soarelui, sau cum se spune în popor “răsărită”. O ronţăim cu ardoare, ne dor buricele de la degete, limba ni se umflă, însă noi continuăm să o mâncăm cu o devotare de invidiat pe care nu o demonstrăm din păcate în alte domenii. Cojile, le aruncăm tot acolo unde şi mâncăm, adică jos. Şi nimănui nu-i pasă, nimeni nu îşi pune întrebarea de ce facem gunoi, dar toţi ne plângem că oraşul este murdar. Unii deştepţi te lasă blocat cu replici de felul : “cojile de răsărită contribuie la îmbunătăţirea solului”. Mediocrii! Nu avem pe cine ne supăra, aşa am deprins de la părinţi şi bunei, şi aşa îi învăţăm pe copii noştri. Fiind puştan priveam uimit femeile de la sat care ieşeau în drum la o vorbă şi mâncau “răsărită”. Încercam să le emit, să bag seminţa în gură şi în acelaşi timp să vorbesc, şi să las cojile să-mi stea lipite de buze până cad singure, dar nu-mi reuşea. Eram uluit cum de ele reuşesc acest lucru, iar eu ba. Nu ştiam că e o artă şi asta, iar experienţa vine cu timpul.
Deunăzi am urcat în rutieră şi ce credeţi că văd? Şoferul mănânca răsărită, în timp ce conducea, desigur. Te opreşte poliţistul pe drum şi de la el aduce a “răsărită”. Intri în magazin după cumpărături şi vânzătoarea te întâlneşte cu coji pe buze. O mâncăm când ne odihnim, o mâncăm când discutăm, o mâncăm când lucrăm şi culmea o mâncăm... când mâncăm! A devenit o boală a naţiunii, măcar ia şi schimbă ramura de măslin din ciocul vulturului pe una de floarea soarelui.
I-aş sugera viitorului nostru primar (oricine ar fi), să ridice un monument. Mă refer la un monument ce ar reprezenta o seminţă mare de floarea soarelui (rasarită) şi nişte coji împrăştiate la bază. Locul în care să fie amplasat poate fi discutat, dar cu certitudine că trebuie să stea în centrul capitalei, să ne reamintească permanent de boala de care suferă această naţiune – RĂSĂ(RÂIE).
No comments:
Post a Comment